luni, 7 august 2017

Vorbind cu cei de dincolo(II)

Era una din acele zile toride în care n-ar trebui să ieşi din casă, una din zilele în care natura se topeşte, iar tot ceea ce e făcut de om îşi dovedeşte inutilitatea. Doar albastrul apei şi valurile acelea leneşe, de un albastru indescriptibil, salvau atmosfera făcându-mă să mă las pradă unei tandre moliciuni în timp ce-mi croiam drumul către nicăieri. Mai nimeni pe stradă. Din sens opus venea un bătrân dichisit, îmbrăcat în stil colonial. Mergea drept, băţos, precum stăpânul în curtea cu găini. Brusc mersul bătrânului s-a transformat într-o împleticeală care s-a sfârşit cu o cădere lentă pe caldarâm. Totul s-a petrecut parcă în reluare. Mă uit în stânga, apoi în dreapta şi nu e nimeni. Doar eu cu el într-un decor pustiu, cu marea pe fundal. Ajung în dreptul lui şi constat că respiră sacadat. Cere cu o voce sfârşită apă. Întâmplător am la mine şi-i întind sticla. Bea cu nesaţ după care se stropeşte pe faţă şi pe cap. E tot ameţit.
- Staţi liniştit, o să chem o ambulanţă, dar nu ştiu care-i numărul de urgenţă.

luni, 31 iulie 2017

Vorbind cu cei de dincolo

Unu

O să-ţi spun un secret, tinere, totul pe lumea asta porneşte şi se termină la impunerea voinţei proprii asupra celuilalt. I se spune putere.”

Are un tremurat vag al mâinii, un colţ al buzei îi atârnă liber. Probabil muşchiul responsabil pentru asta e paralizat. Faţa-i e zbârcită şi cuvintele-i ies stâlcite. Se află aproape de momentul critic, simte asta în ciuda faptului că medicii l-au asigurat că încă analizele-i sunt în regulă.

joi, 27 iulie 2017

Vaccinuri: cu sau fara?

Chiar dacă voi fi considerat de către unii medieval, tot trebuie să spun un lucru care ţine de normalitate. Aud pe ici - pe colo opinii referitoare la vaccinare. Ba că-i bine, ba că nu-i bine s.a.m.d.

Să începem cu începutul. O să remarc prima dată că această discuţie n-a existat atâta timp cât statul a avut propria facilitate de cercetare şi producţie în domeniul vaccinurilor. De asemenea, pe vremea aceea, schema de vaccinare era mult redusă faţă de acum şi, mai mult, nu existau „fracturi” în ceea ce priveşte aprovizionarea cu vaccinuri.

luni, 24 iulie 2017

Tu ce alegi?

Câţiva şmecheri de la Caţavencii inventează un scriitor argentinian de origine română - Antonio Rodriguez de la Muerte, al cărui nume(dar, „în realitate” tot pseudonim) este Gheorghe Adrian - un editor argentinian burghez cu simpatii comuniste - Pedro Coreli - şi un profesor universitar asociat la Universitad de Buenos Aires - Radu Demetriade - emigrant în anii 90 în Argentina şi care descoperă originea română a „marelui scriitor”. Ca să fie povestea interesantă, lui Gheorghe Adrian(sau Antonio Rodriguez de la Muerte) îi inventează o biografie antifascistă, dar şi o problemă „majoră de dosar” - era fiul unui mare industriaş - care nu i-ar fi permis rămânerea în România comunistă. Cam aşa cum place tefeliştilor: comunist cu trecut anticomunist şi, evident, antifascist până-n măduva oaselor.

Cu toată această poveste însăilată, băieţii se-apucă să contacteze de pe mailul lui Demetriade diverse reviste culturale autohtone. Unele nici n-au răbdare şi publică, fără să mai ceară permisiunea, inepţiile falsului critic. Apogeul însă este atins în momentul în care Demetriade este contactat de S.V.(Simona Vasilache?) de la România Literară pentru a-i cere un articol de-o pagină. Aşa apare în revistă un text halucinant în care sunt inserate fragmente din texte publicate în ... România Literară. Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai absurde, se fac referiri la marii scriitori Alex Sosa şi Deny Blanco(da, da, raperii ăia care şi-o bagă de cinci ori în trei cuvinte) cică vestiţi scriitori de talia lui Roberto Bolaño sau Eduardo Mendoza. Articolul din România Literară îl găsiţi la http://bit.ly/2uOFNF4 , iar toată povestea cu tărăşenia pusă la cale de ticăloşii de la Caţavencii la adresa http://bit.ly/2uF96JR .

sâmbătă, 22 iulie 2017

Unde?

Din seara asta, să spunem că începând de pe la ora 18.00, viaţa ta se schimbă radical. Totul începe cu un zgomot infernal urmat, aproape instantaneu, de o zguduire violentă a pământului. Şi-apoi altul, dar prima experienţă e cea care-ţi rămâne, care te marchează. Rachetele pe care începi să le simţi, în momentul în care explodează, produc un zgomot venit din fundul iadului, iar pământul tremură ca într-un atac de panică. Dacă ai noroc să te afli acolo unde explodează o termini rapid cu suferinţa. Dacă nu, trebuie să te obişnuieşti cu zgomotul, să-ţi „manageriezi” teama şi să te comporţi optim, astfel încât să supravieţuieşti.

Se poate întâmpla ca una dintre rachetele ălea să te cruţe, dar un perete întreg al casei tale să fie dărâmat. Indiferent dacă e vară toridă sau iarnă nebună, e la fel de rău. Dar e casa ta. Dacă încă stă în picioare tot e bine şi te-nveţi să trăieşti printre dărâmături. De asemenea, începi să te obişnuieşti şi cu mirosul greu de sânge proaspăt sau, peste câteva ore/zile, cu cel de hoit în putrefacţie. Cadavrele mustind pe marginea drumului nu te mai impresionează, eforturile pe care le faci sunt doar de natură igienică, stai departe de cadavre pentru a nu te îmbolnăvi.

joi, 20 iulie 2017

Emigrare si iluzie

O să mă opresc azi la o postare de-a scriitorului Alexandru Petria, în fapt o reacţie a acestuia la comentariile stupide generate de moartea lui Augustin Buzura:
Nu merită să trăiești, nu merită nici să mori. Într-o țară ca România. Ca scriitor, ca gânditor, ca savant, ca om care a împins limitele excepționalului unde semenii n-au cum să ajungă.(...)
Aici, dacă nu-ți este prețuită corect viața, îți este batjocorită și moartea. De nimurugi, de terchea-berchea, de lepădăturile agresive ale neantului.
Câtă corectitudine, aş spune la prima vedere! Ce altceva poţi face atunci când constaţi că te afli, neputincios, în faţa unui asemenea munte de mârlănie? Sunt fraze generate de perplexitate, sunt reacţii normale şi justificate pe care le ai când constaţi că te loveşti iremediabil de mirosul infect generat de paraziţii care populează o lume din ce în ce mai toxică.

miercuri, 12 iulie 2017

Iluzia justitiei independente

De o bună bucată de timp ne îmbătăm cu apă rece cu un şablon: acela al independenţei justiţiei. Peste tot pe unde te uiţi dai de deontologi, care mai de care mai sclifosiţi, mestecându-ne şablonul cu „Vai, dar Justiţia trebuie să fie independentă!”.

Constanta postrevoluţionară autohtonă a fost cea a ţepelor încasate pe marginea şabloanelor importate. Fără a avea o coloană vertebrală coerentă, România a fost mâncată constant după Revoluţie de către şobolanii care erau consideraţi „deţinătorii cheilor dezvoltării ţării”. În realitate, totul a fost un haos, iar faptul că ţara arată aşa cum arată e strict din cauza faptului că aici, moartea lui Ceauşescu s-a constituit într-o „dezlegare la jaf şi ticăloşie”, fapte pentru care, pe vremea „ailaltă” răspundeai cu viaţa.