Cum mi-am retaliat opiniile

Cineva a făcut o observație cât se poate de strictă: m-a întrebat ce înseamnă „a retalia” deoarece se tot repetă prin toate mediile. Inclusiv în articolul meu anterior, unde a fost postat comentariul amintit. Dincolo însă de observația justă a cititorului meu avem de-a face cu un simptom extrem de ciudat și deosebit de periculos.

„A retalia” e folosit acum cu sensul său din engleză, anume de a se răzbuna, a reacționa. Cuvântul a intrat pe ușa din dos în română prin intermediul corporatiștilor tefelei de doi bani al căror vocabular e redus și care simt nevoia să-și completeze lipsurile din română cu românizări ale unor termeni preluați din engleză. În cazul de față, a retalia năvălește în forță, înlocuind sensul original al cuvântului, acela de „a croi din nou”. Retalierea este așadar o capcană lingvistică în care a căzut și subsemnatul.

Cu toate că poate părea o discuție desuetă, chestiunea e mai gravă decât pare. Fiind obligat din când în când să mă întâlnesc și să particip la tot felul de întâlniri cu corporatiști, rămân din ce în ce mai surprins de modul absurd în care tefelimea distruge una dintre bazele noastre existențiale, anume limba. Cei care nu au legătură cu lumea corporatistă nu conștientizează cât de gravă este problema. În acel mediu nu se mai vorbește româna, ci nou-limba. Iar de-acolo, spectrul sec al noii limbi își proiectează umbra monstruoasă asupra întregii societăți. 

„A face sens” a pătruns absurd în limbă. Te-apucă râsul când constați cu câtă exuberanță „face sens” să traduci literal din engleză o expresie pentru a o folosi în română. Până acum câțiva ani aste era semn de prostie îngrămădită. Acum însă e normă de „coolness”. „A face sens” nu are sens, e o prostie, o imbecilitate, un semn al degradării celui care formulează în acest fel.

Dacă stai și asculți discursul unui corporatist ajungi să te crucești. Fiecare al doilea/al treilea cuvânt e un barbarism, un englezism stâlcit pronunțat cu emfază. Boala însă nu e una nouă, ci are rădăcini mult mai adânci. Jargonul, acest blestem care văd că ne urmează de fiecare dată când ne găsim un alt stăpân, era până nu de mult dat ca exemplu istoric și avea legătură cu perioada de dominație franceză asupra lumii noastre. Acum beleaua ne vine din engleză, de unde toți analfabeții funcțional aflați în funcții cheie descarcă aberant încărcături mortale de dejecții lingvistice.

Dacă în perioada interbelică jargonul era un fenomen oarecum izolat, specific clasei superioare, acum a devenit infinit mai periculos deoarece e adoptat în masă de toată muncitorimea corporatistă. Noul proletariat este cel care importă nejustificat englezisme, maltratând limba. Și, după cum probabil observați, fenomenul este îngrijorător dacă ne gândim că inclusiv oamenii normali, care au grijă de modul în care se exprimă, pică în capcana preluării unor barbarisme. 

Și uite-așa, după ce-a distrus politica - ajunsă o cenușăreasă dominată de indivizi cu creier de furnică - după ce a distrus societatea, tefelimea analfabetă mai dă o lovitură mortală, maltratând fără milă limba. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că prostia în stare pură poate fi atât de toxică. Din păcate este chiar mai rău de-atât! Prostia tefelimii e de-a dreptul mortală. Și asta nu doar la noi.  

P.S. Ca să nu rămân dator, vă voi împărtăși faptul că așa cum noi ne speriem de barbarismele introduse de muncitorii din corporații, la fel de îngrijorați sunt lingviștii englezi de jargonizarea limbii cu termeni preluați din mediul IT. Acolo e un alt fenomen căruia îi voi da commit(sic!) într-un articol viitor.

De ce americanii vor să-i ia jucăriile lui Bibi și de ce el nu se lasă păcălit?

Să începem cu începutul. Am văzut un narativ victorios vehiculat de-a lungul și de-a latul mediei, cum că după „atacul mârșav” al Iranului întreg Occidentul s-a arătat solidar cu Israelul. Instantaneu m-am întrebat: „Unde-am mai auzit eu asta?”. M-am întrebat e un fel de-a spune pentru a explica traseul instinctului care mi-a aruncat instantaneu în față narativul americano-occidental despre „alinierea tuturor țărilor lumii împotriva Rusiei”, despre „resuscitarea NATO după ce a început conflictul” s.a.m.d.”. Vă mai amintiți? Vedeți, așa se întâmplă când faci marketing low cost după rețetă! Mai sunt unii ticăloși care își amintesc, asta în ciuda faptului că la manual spune că de amintit nu-și mai amintește nimeni! 

Bun, acum să trecem la evenimente. A atacat Iranul din senin? Desigur că răspunsul e negativ. Atacarea Ambasadei sale din Damasc a fost elementul declanșator pentru ceea ce am văzut. Și ce-am văzut a fost un spectacol care trebuie înțeles la adevărata sa dimensiune. Desigur, propaganda a început să turuie vrute și nevrute. O să vă întreb o chestie: dacă vrei cu adevărat să-ți distrugi un adversar, ataci direct sau anunți înainte? Iranul, în păstrarea unei tradiții pe care o să v-o explic imediat, a anunțat atacul cu 72 de ore înainte. Mai țineți minte momentul în care a fost ucis mișelește generalul Soleimani(cel invocat ritualic inclusiv acum, când a fost pornit atacul împotriva Israelului)? Cum a procedat Iranul? A anunțat SUA că urmează să retalieze, indicând inclusiv în ce zonă o va face. Iar când le-au dat bombele peste baza militară, bravii soldați americani abia au avut timp să se refugieze în bunker, după care mulți s-au cam dilit la propriu. Este așadar o tradiție de-a Iranienilor de a anunța atacul pentru ca cel atacat să știe exact de unde i se trage și care e cauza. Loviturile lor, din acest punct de vedere, trebuie văzute ca pe o sentință asumată și transparentă. 

Ceea ce am văzut în raport cu Israelul a fost chiar mai mult de-atât: a fost o defilare. E o iluzie să crezi că iranienii sunt atât de proști încât să creadă că, trimițând drone sau rachete balistice de generație veche, urmăresc să facă ceva cu ele. Toate au fost trimise pentru a epuiza apărarea, pentru ca Israelul să plătească fizic un cost usturător. E vorba, totuși, de 1.5 mld. $ păpați într-o noapte. „Lasă că-i tipăresc imediat” - spun unii. Ei bine, nici cu tipăritul ăsta nu mai e atât de simplu. Deja sunt mult prea mulți bani tipăriți, iar matematica le joacă feste americanilor. 

Cert este că, atât defilarea dronelor cât și rachetele balistice au avut scopul de a copleși apărarea israeliană și a aliaților acestei țări, făcându-i să se plătească un preț asimetric, de peste 12 ori mai mare decât costul estimat al armelor de atac iraniene. Vă imaginați că pentru a da jos o dronă-„Mobra” de maxim 5000 EUR, au fost ridicate avioane F-35 care au tras cu muniție de cel puțin 200 de ori mai scumpă? Parcă am retrăi la o scară mai mare nebunia crizei baloanelor meteorologice. 

De asemenea, punctele cheie unde trebuia să se vadă răzbunarea au fost atinse cu rachete de nouă generație. Este vorba de sediul secret de unde s-a proiectat operațiunea de bombardare a Ambasadei din Damasc și de baza aeriană de unde au decolat avioanele. În ciuda propagandei, țintele au fost atinse fără probleme și cu o precizie demnă de invidiat.

Iată momentul în care ne aflăm acum. Ce am mai văzut? Oarece declarații belicoase ale Israelului și două întruniri ale Consiliului de Război în care au fost disensiuni serioase în ceea ce privește răspunsul care ar trebui dat. După prima întâlnire se stabilise că urmează să se atace Iranul, dar în urma discuțiilor cu Biden operațiunile s-au stopat. Acesta este momentul cheie. De ce s-ar fi opus SUA? Nu pare ciudat?

De fapt nu e deloc ciudat, iar aici avem de-a face cu negocieri diplomatice ascunse. SUA, din punct de vedere geopolitic, are o problemă majoră: Europa. Deteriorarea masivă a nivelului de trai din Europa, picajul economic și gravele probleme interne riscă să explodeze. SUA, pentru a nu pierde Europa din mâini, trebuie să găsească urgent o sursă de energie care să livreze, chiar și la nivel de avarie, surse primare de energie. Rusia e scoasă din calcul nu doar ca efect a politicii legate de războiul din Ucraina ci și din cauză că rușii nu vor să mai investească în elemente de infrastructură pentru Europa. S-au reîntors la paradigma sovietică de vânzare de la granițele proprii sau prin proxy-uri energetice(vezi Turcia). Doar că SUA nu poate permite achiziții directe din Rusia deoarece i-ar pica întreaga retorică a sancțiunilor. 

După cum limpede puteți remarca, întreaga politică de până acum pentru Europa a fost un eșec de la cap la coadă. Iar asta se vede din ce în ce mai clar în exacerbarea sentimentului anti-american de pe Continent. Nu trebuie să fii mare expert pentru a realiza că întreg narativul susținut de SUA e picat. Lumea s-a săturat de americani ca de mere acre. De aceea, găsirea unei soluții e stringentă. Și cum Rusia nu e o soluție, singura variantă care le-a rămas americanilor în buzunar este ... Iranul. Există informații certe despre deschiderile portițelor diplomatice pentru discuții cu Iranul. Practic, prin anularea restricțiilor, SUA ar putea elibera către Europa un val de hidrocarburi ieftine care ar petici cât de cât structura energetică a Bătrânului Continent. Presimt că vă veți întreba instantaneu dacă nu cumva prin asta Iranul trădează Rusia. Evident că răspunsul e negativ. 

Cele mai mari investiții din zona hidrocarburilor iraniene sunt rusești. De altfel, deschiderea Iranului este o oportunitate teribilă inclusiv pentru Rusia. Motivul e cât se poate de simplu și ține de zilele  numărate ale lui Erdogan. Fără o succesiune certă și fără o personalitate puternică menită a prelua puterea din mâinile sultanului pentru a duce proiectul mai departe, întreaga politică a Turciei din ultima perioadă pare sortită eșecului. Investițiile americane în zona cârtițelor par va fi dat roade și, de aceea, Rusia este obligată să găsească alternative la Turcia. Iranul poate juca, în scurt timp, rolul de hub energetic dorit de Turcia.Mai mult, o eventuală conductă spre Europa nu are cum să treacă decât prin Siria fiind, se asemenea, controlată de Rusia. Cu alte cuvinte, Rusia are tot interesul ca Iranul să devină un hub energetic pentru Europa deoarece în acest fel poate influența direct atât Europa cât și Turcia. Fără suplimentările dinspre Rusia, Iranul singur nu poate oferi necesarul de energie și, de aceea, prin politici soft, rușii pot avea în continuare controlul. 

Cum bine observați, proxy-ul iranian convine ambelor părți. De aceea Bibi a fost oprit prin intermediul unei retorici imperative. Pentru SUA un război deschis Israel-Iran e un dezastru total deoarece nu-i pot face față. Iranul poate spulbera toate bazele militare americane și-i poate arunca pe americani în coada clasamentului puterii mondiale. Nu mai vorbesc despre consecințele tragice ale prăbușirii prețului petrolului, care pot conduce la colaps societatea Occidentală în întregul său. 

Însă o asemenea înțelegere ar fi un dezastru pentru Bibi. Un Iran cu bilet de voie pentru piața Occidentală înseamnă o răsturnare de situație cu consecințe catastrofale pentru el. Nu doar că se prăbușește, dar întreaga sa politică va fi sfâșiată de furia publică unde „investițiile” lui Soros se văd cât se poate de limpede. De aceea Netaniahu nu va închide conflictul. De altfel, prin prisma negocierilor despre care vă vorbeam, puteți înțelege și logica bombardării Ambasadei Iranului din  Damasc. Israelul actual își dorește cu disperare menținerea Iranului în conflict pentru a nu se putea semna o înțelegere SUA/Europa-Iran. Iată și de ce a fost nevoie de un al doilea Consiliu de Război în care să se decidă același lucru.

Este foarte interesant și modul în care Israelul va alege să atace Iranul. Pentru a se ajunge pe un drum fără întoarcere, Netaniahu va merge pe o cale radicală, reprezentată de bombardarea elementelor critice ale programului atomic iranian. Cu toate că acțiunea va conduce la un adevărat dezastru, e singurul as în mâna lui Netaniahu care poate face ca drumul pe care o vor lua evenimentele să fie unul fără întoarcere.

Probabil vă dați seama că, luând o asemenea decizie, Netaniahu se comportă ca un nebun. Credința sa este aceea că Iranul nu e chiar atât de puternic și că va fi învins de Israel împreună cu SUA. Doar că SUA nu poate să se alăture Israelului deoarece astfel ar obține o alianță Rusia-China-Iran, care va spulbera SUA din Orient. De fapt, problema lui Netaniahu este aceea că acum e un animal încolțit. Lupta fără succes împotriva Hamas, genocidul săvârșit și problemele generate de invadarea Gazei sunt pietre de moară legate de gâtul său. Nu-i puțin lucru să ai două trasee importante închise pentru oamenii de afaceri israelieni sau pentru cei care transportă în numele Israelului. Situația e din ce în ce mai complicată și, colac peste pupăză, de rezolvarea unei asemenea ecuații nerezolvabile depinde libertatea lui Netaniahu. El știe că orice scenariu care pune capăt conflictului de acolo se va lăsa cu intrarea sa în pușcărie. Treburile sunt coapte, dosarele sunt pe rol și-l așteaptă răbdătoare. Iată așadar sursa nebuniei lui Netaniahu, cea care-l face să se comporte asemenea unui animal hăituit. Intrând într-o situație infinit mai complexă decât cea curentă îi conferă lui Netaniahu o certitudine că va scăpa sau, dacă nu, că își va amâna mult timp de-acum înainte problemele complicate pe care le are. 

De partea cealaltă, actuala Administrație de la Casa Albă știe că trebuie să rezolve cu celeritate problema iraniană deoarece Trump nu va semna în veci o asemenea înțelegere, preferând mai degrabă să-i arunce pe europeni direct la cerșit la poarta lui Putin. Politica lui Trump - sau a conservatorilor tradiționali americani - va fi aceea de renunțare la NATO și, automat, la fantasmagoria NATO-socialistă europeană în favoarea AUKUS și, eventual, a integrării Japoniei și Coreei de Sud în această nouă organizație militară. Interesul este justificat de mutarea centrului de greutate al lumii în Asia, ceea ce face Europa absolut irelevantă. 

Până atunci însă ne vom concentra privirile către viitoarea mișcare a Israelului. Va fi lăsat Bibi fără jucării sau va reuși să le fure și să ia prin surprindere toată lumea prin deschiderea Pandorei iraniene? Asta e întrebarea critică a momentului! 

Orientul a luat foc

Iranul a ripostat după ce ambasada sa din Damasc a fost bombardată de către israelieni. Mișcarea Iranului rimează însă teribil cu începutul conflictului din Ucraina. 

Fantasma chip-urilor americane

Am promis să vă vorbesc despre industria americană a chip-urilor. După cum probabil știți, Administrația Biden a început să arunce cu bani pentru dezvoltarea acestei industrii pe teritoriul american. Afirmația pe care am făcut-o a fost că întreaga așa-zisa investiție nu-s decât bani care se vor dovedi pierduți. 

Vulnerabilitatea supremă a SUA

V-am spus cu mai mult timp în urmă că, din punct de vedere financiar SUA intră într-o zonă fără ieșire. În mod normal, pentru a lupta împotriva inflației - doar e menirea  oficială standard a unei bănci centrale de azi - FED-ul trebuie să crească dobânda. Crescând dobânda însă, sare serviciul datoriei care pune presiune pe Buget. SUA, pur și simplu, nu-și mai pot permite să plătească dobânzile. De aceea politicienii caută să găsească soluții de scădere a dobânzilor. Și tot de aceea îl acuză pe Powell că e un tiran care crtește nejustificat dobânzile.

Când introduci teroarea ca argument

Aproape fiecare dimineață mi-o încep în fața unei pagini goale. O pagină impersonală, care nu spune nimic, se transformă treptat într-un mesaj despre cum văd eu lumea. Nu pretind că o văd bine, nu pretind că dețin adevărul absolut, ci îmi spun părerea, exact așa cum o face orice om.

Autonomia tehnologică

De mult timp v-am vorbit despre scindarea tehnologică. Era cât se poate de logic că așa se va întâmpla, semnele ne arătau asta, dar toți mergeau pe ipoteza tâmpă a unei uniformizări perpetue. Nu, nu așa funcționează lucrurile! Chiar dacă e un element care uniformizează, care topește vechile valori, tehnologia este și ea o manifestare a culturii și civilizației. De aceea era cât se poate de normal ca, la un moment dat, apele să se separe. Că a venit mai repede sub efectul politicii americane aberante e un fapt. Certitudinea mea e că oricum ar fi venit. Era normal să se întâmple așa.

Amplitudinea mișcării devine, pe zi ce trece, una masivă. De exemplu, chinezii au început să elimine programatic sistemul de operare Windows începând de la bază, adică din învățământ. Și nu doar Windows-ul îl elimină, ci și arhitecturile occidentale. Un articol din Tom's Hardware detaliază modul în care școlile dintr-o localitate chineză au fost aprovizionate cu sisteme dezvoltate în jurul procesorului Loongson și dotate cu sistemul de operare UOS, o distribuție Linux dezvoltată local și optimizată extrem de bine. Ca idee, după ce m-am jucat puțin cu UOS vă pot spune că e un sistem matur și foarte  productiv nu doar în zona personală/SOHO, dar și în mediul corporate. 

Fără doar și poate avem de-a face cu o strategie pe termen lung. Eliminarea Windows din învățământ îl va elimina de peste tot. Mișcarea este una abilă și fără întoarcere, ceea ce pentru firma din Redmond este o veste extrem de proastă. Vă spun cât se poate de clar că, în mai puțin de o decadă, Windows-ul va dispărea total din lumea chineză. 

Mișcarea este una abilă și pentru producătorii interni care, bazându-se acum pe comenzi ferme, obțin banii necesari finanțării cercetării care va avea ca efect produse din ce în ce mai avansate. China beneficiază aici de avantajul pieței interne care-i permite să joace puternic. Și-o să înțelegeți imediat de ce.

Rusia încearcă din răsputeri să obțină autonomia tehnologică. O serie de proiecte dezvoltate au promisiuni foarte mari, dar există o problemă majoră cu care se confruntă: piața. Am citit mai multe materiale referitoare la pașii pe care îi urmează Ministerul Tehnologiei pentru obținerea respectivei independențe. Vicepreședintele Ministerului Industriei și Comerțului din Federația Rusă, Vasili Șpak, estima că, pentru dezvoltarea microelectronicii ruse este nevoie de o piață de aproximativ 400 milioane de oameni. Pentru aceasta, Federația Rusă are în vedere atragerea în prima fază - pe lângă republicile partenere din CEE - a unor țări precum Iran, Siria, Liban etc. A doua fază ar presupune extinderea în Arabia Saudită și Egipt, iar o a treia fază ar urma să includă și Turcia. Realizați, desigur, că aici e vorba de o grămadă de încrengături și compromisuri politice. Ceea ce face ca mișcarea de autonomie tehnologică rusească să fie mult mai dificilă decât cea din China.

Chiar dacă rușii au reușit mult mai repede să înlocuiască produsele software occidentale, tranziția lor către autonomie nu este completă întrucât o autonomie reală presupune stăpânirea fenomenului de la bază. În această privință, dimensiunea pieței este hotărâtoare. Dacă pentru chinezi sau indieni piața nu reprezintă o problemă, pentru ruși ea chiar este și de aceea un rol hotărâtor îl vor avea aceste micro-alianțe regionale. În fapt în asta constă multipolarismul: în capacitatea de a radia și a-ți lăsa amprenta pe zona ta de influență. 

Urmăresc îndeaproape ceea ce se face acolo pentru că e de-a dreptul fascinant. Rusia, ca efect al lenei impulsionate de globalism a întârziat nejustificat de mult investițiile în microelectronică, iar acum eforturile pe care trebuie să le facă sunt colosale. E o luptă dusă nu doar cu Occidentul, ci și cu China deoarece capitolul tehnologic este unul hotărâtor în viitoarea lume multipolară. 

Și, ca să înțelegeți cu adevărat fenomenul, vă voi spune că manifestări ale autonomiei tehnologice putem vedea inclusiv în Occident. Germania, de exemplu, nu mai lucrează la nivel guvernamental cu Windows, ci cu soluții bazate pe distribuții Linux locale și cu software open source. În acest caz, Germania vizează pe termen lung atragerea în autonomia sa tehnologică a întregului spațiu european, astfel încât să fie un jucător important în noua lume multipolară. Desigur, mișcările sale sunt timide ca efect al faptului că se află sub ocupație, însă instinctele arată că e oricând pregătită să facă pasul. 

Chiar dacă SUA și-ar dori un globalism tehnologic, ceea ce e cât se poate de clar este că viitorul apropiat este unul al autonomiilor regionale. Probabil vă veți întreba unde suntem noi în acest caz? Desigur, din nou, nu suntem nicăieri, iar noul val ne va lua din nou pe nepregătite.